Timp de mii de ani, autoritatea de a crea bani a fost una dintre cele mai clare expresii ale puterii suverane. Regii și împărații au bătut monede care purtau imaginile lor. Guvernele și-au determinat greutatea și conținutul metalic. Impozitele și datoriile erau denominate în ele. Armatele au fost plătite cu ei.
Prin urmare, vechea expresie „moneda tărâmului” însemna mai mult decât bani în circulație. Moneda era o expresie a tărâmului în sine.
Împărații romani au înțeles acest lucru extraordinar de bine. Noii împărați au emis în mod obișnuit monede care purtau portretele, titlurile și mesajele politice. Monedele au călătorit mai departe decât proclamațiile și au fost manipulate de toată lumea, de la soldați și comercianți la fermieri și muncitori.
Banii comunica autoritate, iar atunci când guvernele și-au schimbat banii, consecințele ar putea fi profunde.
În timpul Marii Degradări din anii 1540, guvernul lui Henric al VIII-lea a redus dramatic conținutul de metale prețioase al monedelor engleze, în mare parte pentru a crește veniturile într-o perioadă extraordinar de costisitoare de război. Monedele purtau încă autoritatea Coroanei, dar conțineau progresiv mai puțin argint.
Lecția a fost una veche: numele tipărit pe bani și valoarea conținută în bani nu sunt neapărat același lucru.
Napoleon a înțeles partea opusă a acelei ecuații. În 1803, guvernul său a stabilit francul germinal, definind francul în termeni de cantități precise de aur și argint. A devenit unul dintre fundamentele stabilității monetare franceze în secolul al XIX-lea. Napoleon nu reproiecta doar monedele Franței.
El a ajutat la stabilirea arhitecturii monetare a unei noi Franțe.
America a învățat importanța banilor de încredere înainte de a fi chiar o țară. Începând cu 1775, Congresul Continental avea nevoie de sume enorme pentru a finanța războiul revoluționar, dar deținea o putere de impozitare extrem de limitată. Prin urmare, a finanțat o parte din război prin emiterea de monedă continentală. Din ce în ce mai multe note au intrat în circulație.
Valoarea lor s-a prăbușit.
În ultimii ani ai Revoluției, moneda continentală s-a depreciat atât de sever încât expresia „nu merită un continental” a intrat în vocabularul american.
Benjamin Franklin însuși a recunoscut că deprecierea a funcționat efectiv ca o formă de impozitare: oamenii care dețineau moneda au absorbit o parte din costul finanțării Revoluției prin pierderea puterii sale de cumpărare.
Această lecție a răsunat de-a lungul istoriei monetare. Guvernele pot strânge resurse prin impozitare și împrumuturi. De asemenea, pot crea bani.
Dar crearea mai multor unități de bani nu creează, de la sine, mai multe case, alimente, oțel, electricitate sau capacitate productivă.
În cele din urmă, bogăția reală provine din lucruri pe care o societate le poate produce și folosi.
Sistemul monetar al tinerelor Statele Unite era mult mai puțin ordonat decât sistemul dolarului de astăzi. Dolarii de argint spanioli au circulat pe scară largă. Monedele străine au rămas importante de zeci de ani. Băncile autorizate de stat au emis propriile bancnote. Valoarea și fiabilitatea acestor note ar putea varia dramatic în funcție de instituția emitentă și de cât de departe a călătorit bancnota de la banca care a emis-o.
Statele Unite au stabilit dolarul ca unitate monetară în secolul al XVIII-lea, dar americanii au continuat să folosească un amestec remarcabil de monede și bancnote.
În secolul al XIX-lea, au circulat mii de soiuri de bancnote. Unele erau perfect sănătoase. Unii erau discutabili. Unii erau lipsiți de valoare.
Comercianții s-au bazat pe publicații cunoscute sub numele de reporteri de bancnote bancare pentru a determina ce valoare au de fapt bancnotele necunoscute. America crease o unitate monetară suverană, dar încă nu crease sistemul monetar național uniform pe care îl recunoaștem astăzi.
Războiul civil a ajutat la schimbarea acestui lucru.
Când Abraham Lincoln a intrat la Casa Albă, Statele Unite s-au confruntat cu o criză existențială. Un război masiv trebuia finanțat. În 1861, guvernul federal a început să emită note de cerere, prima monedă federală de hârtie circulată pe scară largă din epoca războiului civil. Cerneala verde familiară folosită pe bancnotele federale ulterioare a ajutat la acordarea monedei americane de hârtie porecla de durată:
DOLARI AMERICANI
Apoi au venit Notele Statelor Unite autorizate în timpul războiului, urmate de Actele bancare naționale din 1863 și 1864. În loc să schimbe banii americani peste noapte, aceste măsuri i-au transformat progresiv.
Guvernul federal a afirmat din ce în ce mai mult controlul asupra sistemului monetar. Băncile autorizate la nivel național au emis bancnote standardizate susținute în conformitate cu regulile federale, în timp ce politicile federale au împins în cele din urmă majoritatea bancnotelor bancare de stat din circulația zilnică.
Dolarul a devenit cu adevărat național.
Pentru prima dată, un american care călătorește sute de mile s-ar putea aștepta din ce în ce mai mult ca banii din buzunar să fie recunoscuți într-un cadru monetar național comun. Moneda tărâmului american luase o formă recunoscută.
Pentru o mare parte din epoca următoare, aurul a ocupat o poziție specială în sistemul monetar american. Regulile exacte s-au schimbat considerabil în timp. Războiul civil a perturbat convertibilitatea aurului. Convertibilitatea a fost ulterior restabilită. În 1933, Franklin Roosevelt a schimbat fundamental relația americanilor cu aurul monetar.
Apoi a venit Bretton Woods.
În 1944, reprezentanții națiunilor aliate au proiectat un nou sistem monetar internațional. Alte valute majore ar menține relațiile cu dolarul, în timp ce Statele Unite s-au angajat să transforme dolarii deținuți de autoritățile monetare străine în aur la 35 de dolari pe uncie. Acest aranjament a plasat dolarul în centrul sistemului financiar postbelic.
Dar sub acel sistem a rămas un punct de referință fizic.
AUR
O uncie de aur nu depindea de o tipografie guvernamentală pentru existența sa. Trebuia să fie minată. Era rar. Ar putea fi măsurat. Ar putea fi stocat. Și timp de secole, oamenii din întreaga lume au fost de acord că posedă valoare.
Apoi, pe 15 august 1971, totul s-a schimbat.
Nixon închide fereastra de aur
Președintele Richard Nixon a anunțat că Statele Unite vor suspenda convertibilitatea dolarilor în aur pentru autoritățile monetare străine. A devenit cunoscut sub numele de șocul Nixon.
Arhitectura monetară Bretton Woods s-a dezlănțuit ulterior, iar cea mai importantă monedă din lume nu mai era convertibilă într-o cantitate fixă de aur. Era modernă fiat-dolar începuse.
Dar este înșelător să spunem că dolarul a devenit ulterior hârtie fără valoare „susținută de nimic”. Ceva extrem de puternic stătea în spatele ei: Statele Unite în sine.
Guvernul federal a perceput impozite în dolari. Datoriile americane erau denominate în dolari. Cele mai mari și mai profunde piețe de capital din lume au funcționat covârșitor în dolari. Titlurile de trezorerie au devenit un activ central de rezervă. Comerțul internațional a fost puternic desfășurat în dolari. Și o anumită marfă a devenit strâns asociată cu acel sistem.
ULEI
Anii 1970 au produs o relație economică și strategică extraordinar de importantă între Statele Unite și Arabia Saudită. Exporturile de petrol au fost copleșitoare prețuite în dolari, iar veniturile enorme din dolari acumulate de țările producătoare de petrol au fost frecvent investite înapoi în active financiare denominate în dolari, inclusiv titluri guvernamentale americane. Economiștii au ajuns să descrie acest fenomen drept reciclarea petrodolarului.
Deoarece fiecare economie industrială avea nevoie de energie, rolul dominant al dolarului pe piețele globale de petrol a întărit cererea internațională de dolari și active în dolari. Dar o distincție istorică importantă este adesea ratată. Petrolul nu a susținut oficial dolarul.
O persoană care deține 100 de dolari nu putea intra în Trezoreria SUA și a cere o cantitate corespunzătoare de petrol. Și contrar unei povești răspândite pe internet, nu a existat un tratat americano-saudit de 50 de ani care să impună Arabiei Saudite să vândă petrol exclusiv în dolari care brusc „a expirat” în iunie 2024. Această poveste este mitologie.
Realitatea este considerabil mai interesantă. După ce convertibilitatea aurului s-a încheiat, puterea dolarului a venit din ce în ce mai mult dintr-o rețea: dimensiunea economiei americane, impozitarea, piețele Trezoreriei, sectorul bancar, comerțul internațional, puterea militară și geopolitică, statul de drept și enorma infrastructură financiară globală construită în jurul dolarului.
Petrolul a devenit o componentă importantă a acelui ecosistem. Dar petrolul nu a fost niciodată noul aur al dolarului.
Și asta ne aduce la o întrebare mult mai mare.
Banii nu au încetat niciodată să evolueze. Cojile au devenit monede. Monedele au devenit bancnote. Bancnotele au devenit depozite bancare. Banii susținuți cu aur au dat loc banilor fiat. Conturile de hârtie au devenit registre electronice.
Și astăzi trilioane de dolari se mișcă în jurul planetei fără ca un singur dolar fizic să-și schimbe mâinile. Următoarea transformare poate fi și mai fundamentală. Pentru că, pentru prima dată, tehnologia face posibilă crearea unei unități monetare digitale legate direct de o unitate măsurabilă precis a ceva ce consumă de fapt civilizația.
Nu aur. Nu ulei.
ELECTRICITATE
Electricitatea are mai multe caracteristici extraordinare. Este măsurabil. Este universal util. Poate fi generat. Poate fi măsurat. Poate fi stocat. Poate fi transmis și livrat. Poate efectua munca. Și spre deosebire de aur, electricitatea nu este în primul rând valoroasă, deoarece umanitatea a fost de acord că este valoroasă.
Electricitatea este valoroasă, deoarece civilizația funcționează literalmente pe ea. Opriți energia electrică suficient de mult și sistemul bancar modern se oprește. Comunicațiile se opresc. Fabricile se opresc. Centrele de date se opresc. Sistemele de transport încep să se închidă. Inteligența artificială se oprește. Chiar și sistemul financiar digital în sine se oprește.
Electricitatea nu este doar o altă marfă care participă la economia modernă. Este din ce în ce mai mult marfa de sub economia modernă.
De la standardul de aur la un standard energetic.
Ce se întâmplă dacă o unitate monetară ar putea reprezenta o cantitate specifică de energie electrică? Aceasta este ideea din spatele FTG Energy Moneda.
Conceptul dezvoltat și brevetat de inventatorul și inginerul electric Nick VandenBrekel începe cu o definiție neobișnuit de simplă:
1 FTG = 10 kilowatt-ore de energie electrică măsurată.
Prin urmare, unitatea monetară nu este definită doar ca un token digital arbitrar. Reprezintă o cantitate definită de energie. Zece kilowați-oră în New York reprezintă din punct de vedere fizic aceeași cantitate de energie ca zece kilowați-ore în Londra, Tokyo, Dubai sau São Paulo.
Prețul local se poate modifica. Cursul de schimb valutar se poate modifica. Dar unitatea de bază a energiei nu o face. Un kilowatt-oră este un kilowatt-oră. Această distincție va deveni extrem de importantă.
Un alt tip de depozit de valoare
Aurul a devenit un depozit monetar de valoare în mare parte pentru că a combinat deficitul, durabilitatea, divizibilitatea și acceptarea pe scară largă. Electricitatea prezintă o propunere diferită. Nu este doar ceva de posedat. Este ceva care poate face treabă.
Zece kilowatt-ore pot ilumina o clădire, opera utilaje, încărca baterii, alimentează calculatoare, rulează aparate sau contribuie la operarea unui centru de date. Asta înseamnă că un sistem monetar denominat în electricitate introduce un concept neobișnuit:
Activul de referință subiacent are utilitate productivă.
FTG duce acest concept mai departe prin conectarea energiei electrice măsurate, stocarea persistentă a energiei și un registru digital. În loc să ceară oamenilor pur și simplu să aibă încredere că o unitate digitală are valoare, arhitectura încearcă să stabilească o relație auditabilă între unitatea monetară digitală și energia electrică măsurabilă. Implicațiile vor fi semnificative.
Următoarea monedă a tărâmului?
Nimic din toate acestea nu înseamnă că dolarul va dispărea mâine. Nu înseamnă că guvernele abandonează brusc monedele suverane. Și cu siguranță nu înseamnă că istoria a ales deja electricitatea ca următorul standard monetar al lumii.
Sistemele monetare se schimbă deoarece milioane și, în cele din urmă, miliarde de oameni, întreprinderi, instituții financiare și guverne descoperă că un nou sistem îndeplinește o funcție monetară mai bine decât sistemul care l-a precedat. Aurul a făcut asta de secole. Dolarul a făcut-o la o scară globală fără precedent în secolul al XX-lea.
Banii digitali schimbă acum mecanismul din nou. Iar electricitatea introduce o posibilitate pe care generațiile anterioare pur și simplu nu o aveau: o unitate fizică măsurabilă la nivel global de energie productivă reprezentată și transferată printr-un sistem monetar digital.
Poate că acolo devine din nou relevantă ideea antică a monedei tărâmului. Împăratul roman și-a pus fața pe argint. Monarhul britanic a garantat suveranul. America a pus în cele din urmă credibilitatea Statelor Unite în spatele dolarului. Lumea postbelică a plasat acel dolar în centrul finanțelor internaționale. Iar epoca digitală poate pune în cele din urmă o întrebare foarte diferită:
Ce alimentează banii în sine?
FTG propune răspunsul.
ELECTRICITATE
Nu este o promisiune abstractă. Nu doar o bucată de hârtie. Nu este un token digital a cărui valoare există doar pentru că un alt cumpărător ar putea plăti mai mult pentru el. O unitate definită a ceva măsurabil, util și indispensabil civilizației moderne:
10 kilowatt-ore de energie electrică.
Următorul mare capitol din istoria banilor nu va fi scris pe hârtie sau ștampilat în metal.
Acesta va fi măsurat în kilowatt-ore.
Și când se întâmplă acest lucru, „moneda tărâmului” poate deveni în cele din urmă ceva mult mai fundamental decât o monedă.
VA DEVENI ENERGIE ÎN SINE.
Ce îți alimentează banii? ™